luni, 31 ianuarie 2011

In memoriam

Ce poti sa faci cand inima te doare? Sa urli? Sa fugi?.. Dar daca nu poti, daca stii ca asta iti va rani cele mai daragi persoane?
Imi e dor de voi, de clipele pe czare le-am petrecut impreuna! Mi se rupe sufletul caci nu o sa va mai vad niciodata lumina din ochi, ca nu o sa mai aiba cine sa-mi dea sfaturi! Nu plang, sper ca nu voi mai plange, caci voi sunteti intr-un loc mai bun! Sa nu uitati niciodata de raul pe care l-ati lasat in urma, caci amintirea mortii  voastre ne va bantui pana ne vom revedea.
Am sa am mereu nevoie de mana ta calda, bunico. Am sa iti cer mereu sfaturi, caci nici mama nu mi le poate da mai bune. Nu o sa mai pot spune niciodata "Ah, ce mancare buna ai facut", caci buzele mele nu ii vor mai simti niciodata gustul. Ai fost cea mai buna bunica din lume. Iti multumesc pentru fiecare lucru pe care m-ai invatat, si spre ca niciodata amintirea ta sa nu fie mai vie decat in ziua de 28. 01. 2011, cand am trait pentru ultima oara cele mai linistite clipe impreuna. Nu o sa-ti uit niciodata parfumul.
Ruxi, voi citi pana imi voi da seama ce insemnau cuvintele tale. Imi pare rau ca m-ai lasat singura, cu toata grija lumii pe umerii mei. Puteam sa trecei impreuna peste toate. Asa cum tu imi dadeai  mereu safaturi, si eu puteam sa-ti dau tie, si poate nu mai eram azi in situatia de a plange dupa tine. Sper ca esti bine, acolo printre ingeri, si nu voi uita niciodata ceea ce am invatat de la tine, insa eu imi voi trai viata din plin, asa cum faceai tu in clipele de fericire. Moartea ta a adus o  mare pierdere, caci tu erai mai mult decat sora mea, erai modelul meu in viata

Va rog sa nu uitati niciodata ca eu va iubesc, mai mult decat v-ati putut voi inchipui vreodata, si ca in uma voastra ati lasat un gol ce nu va mai putea fi niciodata umplut.

marți, 25 ianuarie 2011

Panica!

            Nimic nu e mai groaznic decît sentimentul de panica. Atunci simţi totul, ca vei cădea, ca vei muri, ca eşti singur pe lume.
            Acest sentiment este mai puternic decît însăşi dragostea, tocmai pentru ca te poate face sa treci de la normalitate la para normalitate intr-o secundă. Panica îţi da halucinaţii si himere mai presus decat orice coşmar poate da, doar pentru ca este un cocktail de emoţii ce întrec limita. Atunci cînd eşti panicată îţi pierzi firul logicii, al raţiunii.
          Poate de aceea cînd panica pune stapanire pe noi ne transformăm intr-o persoana atotputernică. Persoanele ce sunt intr-o situaţie critică, pot scapa doar datorită faptului ca panica le da o gîndite mult mai impulsiva.
        Furia. Frustrarea. Neincrederea. Disperare. Nebunie. PANICA!
        Deşi acest sentiment picura în tine un dram de nebunie, îl încerci în fiecare zi, dar sper ca paharul nu se va umple niciodată!
NO INSPIRATION -_-

duminică, 16 ianuarie 2011

Oameni

            Mă întreb câteodată ce este omul. Omul sete ce? Geneticienii ar spune că este o fiinţă ce depinde de gene. Chimiștii ar spune că este o aglomerare de substanţe chimice. Filozofii ar spune că este singura ființă înzestrată cu raţiune. Preoţii ar spune că este lucrarea lui Dumnezeu. Dra tu, eu? Noi ce spunem?
            Nu-ți pot ştii opinia. Tocmai asta este omul: mister.
            Omul este ca un iaz. Înfățișarea, omul de zi cu zi este suprafașa apei. Pe vreme bună pare o oglindă nemărginită, perfectă, infinită. Dar pe vreme rea, apa devine tulbure. Acest lucru se întâmplă și cu oamenii atunci când sunt calmi, nu vezi decât o ființă aproape perfectă , pe când la mânie, omul își scoate la iveală adevărata natură. Tot răul, sau molozul de pe fundul lacului iese la iveală, amestecându-se cu limpezimea apei, dar niciodată nu putem ști ce ascunde oglinda apei.
            Ca să concluzez, oamenii se schimbă o data cu vântul, sau o dată cu alți oameni, căci vântul poate fi considerat orice influență exterioară.

joi, 6 ianuarie 2011

În fața unui perete alb....

          Stau și privesc în urmă la copilăria mea....copilărie ce a trecut, dar nu în totalitate. În sufletul meu voi rămîne mereu inocenă și naivă... naivă în negura sufletului.
           Viața este ca o încăpere... zidurile acesteia constituie educația... fiecare dintre cei patru pereți sunt o etapă a vieții: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea.
            Uitându-mă la copilărie văd un perete alb. Peretele pe care stau scrise primele fraze ale copilăriei. Peretele ce a fost alb la  început , dar care pe parcursul a 14-15 ani a fost umplut cu amintiri.
           Primele lucruri, primele amintiri sunt ilustrate sub forma unor tablouri   fanteziste , tablouri  ce par a ilustra primele imagini pe care le-am văzut, dar într-o ceață artistică. Printre tablouri scrie cu litere inegale și viu colorate Mama , tata, Ruxi...Apoi se observă in peretele de un alb imaculat jucăriile copilăriei mele...Așa s-a umplut spațiul infantilității mele primordiale. Apoi, următorii  cinci ani ai vieții mele sunt ilustrați ca niște fotografii din care zâmbesc două fete fără griji, alături de văsuțele cu care se jucau în nisip, Ioana și Sabina la vârsta de cinci ani..De aici în colo viețile noastre se vor împleti strâns, precum firele unei frânghii, colorându-mi peretele cu un colaj de râsete, desene, jocuri jocuri de-a doctotul sau bucătarul.
             Apoi,a venit perioada în care zidul alb nu se mai vede din spatele desenelor, versurilor și serilor nedormite în care mă uitam la filme și documentare.
             După aceea,când să ajungă peretele să se intersecteze cu cel al adolescenţei, încep amintirile cele mai încăpătoare... Amintirile cu primul băiat iubit în secret atunci când nu știam ce e iubirea. Rădăcinile celei mai frumoase prietenii...Primele ieșiri cu prietenii și primele schimbări majore.
             Și,uite așa, sând în fața unui perete alb am ajuns să-l colorez cu amintiri, versuri și dorinţe. Așa, copilăria ,mea a fost plină de lucruri de neuitat, de tablouri clasice pentru sufletul meu.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

De ce?!

           uneori stau și îmi pun singură întrebări idioate.Cea mai frecventă este DE CE?”De ce„ ce? păi de ce multe lucruri.Dar oare poate cineva să-mi răspundă la următoarele întrebări?De ce noi ,românii,ne criticăm singuri țara și populaţia dar totuşi vrem să ne creadă străinii cu moț în frunte?De ce oare de câte ori mergi în străinătate și-ți dai naționalitatea,cineva se uită la tine ca la felul paișpe?De ce suntem consideraţi o naţiune de hoţi și escroci?De ce nu se poate schimba asta?De ce ne-a fost dat să trăim într-o Românie  peticită de jeguri de politicieni și îngrijită de pensionari si bugetari?Și,de ce televizorul în loc să ne cultive cultura ne face să ne punem aceste întrebări.Deci,întrebarea rămâne:DE CE?