Follow by Email

vineri, 25 februarie 2011

Inimi cicatrizate

      Stii ce se numeste in medicina tesut cicatrizat? Este pielea aceea vanata si zbarcita, care se formeaza pe o rana vindecata.  E o piele aproape normala, atat doar ca e insensibila la frig, la cald ori la atingeri...


      Tacu cateva secunde si nu se auzi decat tiuitul ceainicului prin usa deschisa, alaturi in odaia guvernantei. Apoi, relua in soapta:


      - Vezi, inimile bolnavilor au primit in viata atatea lovituri de cutit , incat s-au transformat in tesut cicatrizat... Insensibile la frig... la cald... si la durere... Insensibile si invinetite de duritate...

duminică, 20 februarie 2011

Defect?

      Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu e defectă, că tuturor  li s-a defectat câte o rotiţă, s-a ruginit câte un șurub sau alte chestii care s-ar întâmpla dacă oamenii ar fi roboţi.
      Nu ştiu de ce se întamplă asta. Poate că ceea ce văd în jurul meu este normalitate, iar eu am intrat în anormalitate. Poate că o dată cu secundele ce picură in pocalul infinit al timpului, eu stagnez în trecutul devenit pentru mine prezent, refuzând să fac un pas spre nesfârșitul viitor.
      De ce mie mi se pare NORMAL să citeşti o carte doar de dragul de a citi? De ce mie mi se pare normal ca, din când in când sa mai mergi la un teatru sau cinema ci nu să dai jos sute de filme de proastă calitate? Poate că mie nu mi se pare anormal ca, in timpl liber, să ies la o drumeție în padure sau pe munte?
     Uneori cred că eu caut anormalul în viața de zi cu zi, poate dinr-o dorință sadică de a-mi crea o imagine crud de reală despre lumea putredă în care trăiesc.
     Nu pot sta în troleu fară să mă uit în jur și  să-mi spun: Dumnezeule,câtă prostie! Cum poate să impună respect un controlor care vorbește in dezacorduri? Sau cum poate un om, care scrie ca-n clasa întîi să lucreze într-o instituție culturală? Sunt sute de lucruri care mă amuză pe oră. Sunt tone de prostie pe metru pătrat. Mă amuză atunci când aud un om urlând de-a dreptul în telefon pe stradă, sau o familie de țărani care vin pentru prima oară in oraş și se minunează de shaormeria de pe stradă.
       După ce mă amuz copios, rămân cu un gust amar oare sunt eu înapoiată, sau e lumea defectă?

miercuri, 9 februarie 2011

Camera din față

            Snobizmul este uneori mult prea greu de ocolit. Uneori, deși nu-ți dai seama, snobii sunt peste tot. De pildă, într-o familie ce pare normală.
Luând exemplul de mai sus, să ne imaginăm cum arată casele în care cei mai mulți locuiesc: o baie, o bucătărie, o cameră de zi, două dormitoare și o cameră din față(!). Atunci când intri într-o asemenea casă, totul poate că ți se pare normal, dar, doar pentru că nu vezi faimoasa cameră ce dă în stradă, care are meru obloanele trase.
 Dacă, din greşeală, în căutarea băii dai de „ camera din față” , vei simți că ai trecut într-o lume ce a fost în vogă acum 30 sau mai bine de ani. O să te găsești într-o încăpere la fel de rece ca o morgă, unde temperatura scade frecvent sub 0 grade Celsius. Mirosul dominant este de închis, combinat letal cu naftalină.
Acei patru pereți sunt de obicei ascunși în spatele unui dulap, a unei biblioteci si a unui recamier așezat față-n față cu o comodă pe care nu se află niciun televizor, sau, în cazuri extreme, unul de pe vremea lui Stan Pățitul.
Deși cu lustră și calorifer, camera este neîncălzită si neiluminată electric. În dulap, de obicei se află haina de blană de nurcă cu care se lăuda străbunica la 29 de ani, zestrea bunicii de când s-a măritat și tot ceea ce mama primește de ziua ei și îi e milă să arunce, că vorba aceea, le are de la cea mai bună prietenă. Lângă, se află o bibliotecă de-o șchioapă, cu cărți pe care le-a citit toată familia, încă din 1800.
      Patul pare extrem de neprimitor, făcut parcă mereu la milimetru. Pe el se odihnesc vechile animale de pluș scârboase de când era mama mică. În fața patului se află o comodă, și lângă o  mică (daca ai noroc) vitrină, plină de bibelouri din porțelan chinezesc de nu știu ce soi.
 Pereții sunt și ei acoperiți de portrete de familie în alb-negru. Peste pardoseală se află un covor turcesc din lână naturală de oaie, pe care șade o masă din lemn masiv, pe care zace aruncat un mileu, la fel ca pe fiecare colț de lemn din acea cameră a timpului pierdut.
Apoi, te întorci pe călcâie dându-ți seama că tocmai ai intrat într-un muzeu-personal, în care îți e frică să înaintezi. Când te îndepărtezi ușor de acea ușă, îți dai seama că ai mai fost acolo cu altă ocazie... un mort, o nuntă, un botez sau o petrecere de pensionare.