Mizica.

Cred ca majoritatea dintre noi ne petrecem cel putin30% din zi ascultand muzica, voluntar sau involuntar... Peste tot sunt radiouri pornite, la T.V. sunt peste 4 canale de muzica, iar fiecare tanar are cel putin un telefon cu player sau un mp3.

Eu, personal nu imi pot incepe ziua fara sa ascult ceva muzica, fara sa fredonez ceva sau fara sa vrbesc macar de melodiile mele preferate. Cand vin de la scala, autmat deschid calculatorul, intru pe YouTube sau daau drumu la Rock Fm sau Radio Guerilla. Dar, totusi, de unde este aceasta nevoie de a asculta muzica? De ce unele persoane prefera pop iar altele Heavy Metal? Nu v-ati intrebat nicidata de ce ne place muzica? De unde vin toate versurile alea pe care totusi trebuie sa le scrie cineva?

Parerea mea personala este ca muzica reperzinta un fel de oglindire a personalitatii noastre in ceva exerior. Noi, practic ne regasim in muzica, muzica pe care o ascultam ne ajuta sa ne  cunoastem mai bine pe noi insine si pe cei din jurul nostru, poate ca de aceea  noi ne facem prieteni ce asculta acelasi gen de muzica ca si noi. Cred ca nevoia asta de a te afirma prin muzica vine in oarecare masura si din dorinta de a ne gasi un corespondent in lumea extrioara, o persana care sa ne inteleaga. Cei ce scriu versurile sunt practic niste persoane ce sunt capabile sa scrie despre noi, intr-un mod mai general.

Deci, daca vrei sa ma cunosti prin muzica, iata Top 10 al melodiilor mele preferate:

1. Scorpions- Lorelie
2. Travis- Closer
3. Smokey- Alice
4. Bon Jovi- Always
5. Trvka- Inger sedat
6. Rbim and the Backstabbers- Soare cu dinti
7. Nirvana- Smell like teen spirit
8. The MOOod- Back in the shop
9. Maroon 5- Misery
10. AC/ DC- Back in black

Dar asta-i doar parerea mea :)

Insomnie

Maine e o zi mare si eu nu pot sa dorm. Este ora 2:53 AM iar eu maine trebuie sa ma trezesc devreme sa-mi repet fotosinteza si basmul... Chiar acuma, fara sa vreau ma gandesc la gliceraldehit fosfat si la Imparatul Ros. Ai mei dorm dusi de vreo doua ore, le aud respiratia adanca din camera alaturata.
Deci, ca sa incerc sa adorm recurg la tot felul de metode... citesc pana imi vine somnul, insa asta nu prea merge pentru ca daca e cartea faina imi sare cheful de somn. Dupa ce inchid cartea si sting lumina in cap incep sa-mi vajaie tot felul de idei. Ca sa le ignor incep sa numar oi... pe la 120 ma cam plictisesc si iara ma iau cu probleme. Daca nici cu oile nu merge ma gandesc la ceva frumos, la prietenii mei, la amintirile mele sau la un anume el ...
Daca pana aici nimic nu a mers incep sa filozofez, despre dragoste, divinitate sau viata. Din cand in cand imi mai verific facebook-ul sau imi actualizez statusul. Daca am ajuns pana aici si tot nu dorm, e grav.
Apropo, voi ce faceti cand nu puteti dormi?

O dorinta macabra

"Ce bine ar fi dacă am muri cu toţii" "Mai bine muream" "Pentru ce sa mai trăiesc?" "Sa mă ia dracu" si celebrul " Sa mor io". Sunt doar cîteva din expresiile pe care le aud din ce în ce mai des în diferitele locuri în care mă nimeresc din greşeală sau intenţionat. Nu pot înţelege totuşi de unde este aceasta dorintă de moarte aparent premeditată si de ce toata lumea are o percepţie asupra vieţii atît de proastă. Mă gandesc ca toata lumea, ducînd din expresiile folosite în limbajul de zi cu zi duce o viaţa mizera, doarme pe carton si poarta doar haine ponosite, lasate mostenire de generatiile anterioare. Dar, cand colo nu este asa. Toata lumea pe care o aud zicand lucurile astea duce o viata cat de cat decenta, daca nu chiat mai buna, are un acoperis deasupra capului si ce manca. Nimeni nu duce viata de rahat, nimeni nu cauta prin tomberpoane. Oare lumea chiar crede ca viata e doar de rahat? Oare nimeni nu vede, cum vad si eu zilele insorite?

Sper ca ineva sa imi raspunda si mie la o intrebare:
DE UNDE DORINTA DE A MURI, CHIAR DACA ITI E FRICA DE MOARTE?


Dar asta-i doar parerea mea :)

I have NEVER been to NY... or California, or Washington...

Pensionare

Recent am decoperit că există încă un tip de persoane care mă enervează: BĂTRÂNII!

Îi cunoașteți cu toții: bunici drăguți ce ne aduc mereu câte o ciocolățică ieftină când vin pe la noi, cărora mereu le ascultăm captivați poveștile, care ne dau sfaturi de viață și care ne iubesc. Ei bine, asta se întîmpla doar cu bunicii noştri, căci atunci când sunt puși față în față cu alți tineri, devin niște fiare legendare, ce ar putea cu ușurință să înlocuiască zgripțuroaica sau zmeul din basmele populare.

Să ne înțelegem: nu am nimic cu bunicii, cu persoanele ce au un trecut și un prezent demn de admirat. Specia despre care vorbesc eu face parte din din acea clasă, și anume a PENSIONARILOR (pam pam pam paaaam) Conside că acești oameni nu sunt altceva decât niște ființe josnice care toată viața  au așteptat să iasă la pensie, doar pentru a profita de unele facilități, care de altfel lor nu li se par destule: bilete la băi, bilete REDUSE pe RAT si pe deasupre și locuri rezervate ( dacă știți că nu aveți loc stați naibii acasă), să ții geamul închis pe tren chiar și când înauntru sunt 180 de grade Celsius ( și apropo, se iau doar de cei mai tineri, pe nea Mitică moșu' de 80 de ani căruia vântul îi bate mândru prin ultimele două fire de paăr nu îl observă) subvenţii de la stat, statul să îi ajute, să nu le taie nimeni din pensiile alea mai mari ca un salariu!.
Și totuşii, atunci când văd un moș sau o babă că se holbează la mine trebuie să privesc direct în față, să dau muzica mai tare în căşti și să îmi continui drumul eroic, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Dacă știți că sunteți bătrâni, va rog stați în casă cand e caniculă afaraă, ca m-am săturat să aud câte babe au leșinat în București, sau daca tot știți să faceți observații, măcar fiți un exemplu: nu mai fumați, nu mai aruncați pe jos!!


Dar asta-i doar părerea mea

Astăzi am pustut să zbor!

           Astăzi am putut să zbor. Am făcut asta în timp ce mă plictiseam. Am început să visez, iar apoi mi-a venit un gând ciudat: oare aș putea să zbor? Atunci mi-am închis ochii și și am lovit cu un picior puternic pământul. Nu mă aşteptam cu adevărat să se înâmple ceva, dar când mi-am deschis ochii eram cu mult deasupra caselor. Atunci, cu o viteză nemaivăzută am început să zbor spre fiecare colţişor de lume în care m-am gândit că pot fii prietenii mei. Îi priveam de peste casele triste și ce, de deasupra păreau fără viță. A cm văzut cum fiecare persoană pe care o iubesc își duce viaţa de zi cu zi fără să știe ca inima mea, într-o oarecare măsură îi aparţine. Apoi, am observat că, cu cat mă îndepărtam mai mult de prezent, cu atât mai mult înaintam în trecut, căci fiecare persoană pe care o vedeam, își ducea activitățile în acelaşi timp cu ceilalți pe care i-am vizitat cu 2 ore înainte.

       Văzând că pot controla timpul, m-am decis să mă îndrept spre trecut, acolo unde m-am uitat zile, săptămâni sau chiar ani de zile cum mă jucam în nisip, cum mă prosteam îmbrăcîndu-mă cu hainele mamei. Revenind în prezent, m-am gândit să dau o tură și prin viitor, dar am avut totuşi unele dubii. Acolo sus mă credeam fără duşmani, însă atunci mi-am dat seama că singurul lucru de care îmi era frică eram chiar eu. Îmi era frică să mă vad pe mine însumi cum nu am mai fost. Dar, chiar atunci când mă gândeam la toate aceste lucruri am realizat că eu am lăsat gândurile mele în trecut și că mă aflam în viitor, însă nu mă vedeam ca pe mine, cea din viitor, ci ca pe mine cea din prezent: ”Ah, ciudat lucru e timpul, te înșală mișelește chiar fără să îţi dai seama.”

    Din nefericire, m-am trezit din zborul meu magica stând tot pe o bancă la soare în parc.

Armageddon

  Iată că a trecut și sfârșitul lumii. Nu știu voi, dar eu mi-am petrecut sfârșitul lumii într-un mod cât mai „agonizant” cu putință, dezastrele ce s-au petrecut dincolo de fereastra mea m-au făcut să mă gândesc la suferința la care ne va supune Judecata De Apoi.

  Ca să nu mai fie totul așa un suspans, pot spune că pe mine 4 a.m (când de altfel trebuia să ajungă Judecătorul și la păcătoșii din România) m-a prins uitându-mă la Love in the thime Of Cholera. Nu am stat trează doar ca să îmi aștept soarta, ci pur și simplu pentru că nu aveam somn îndeajuns pentru a mă culca.

  Pot să spun că într-un fel am fost cam dezamăgită de caest fârșit, în care eu oricum nu credeam. Eram în toiul filmului la 4, era liniște totală în casa. După ce a trecut de 4 fix o micuță pasăre s-a trezit și, harnică de fel a început să vestească o nouă zi pentru cei mai harnici gospodari, care nu au altceva de făcut decât să se trezească pe la 4-5 dimineața ca să se îngrijească de animale. După ce m-am lămurit eu că nici după 4: 15 nu a explodat nicio cometă, nu a urlat nimeni de groză( sau penru simplul motiv că mi s-a terminat filmul) am închis calculatorul și m-am culcat.

  Acum, gândindu-mă la fapul că, chiar dacă eu am luat toata chiestia la mișto, există și unii oameni care chiar au crezut. Datorită acestor creduli, niște consecințe monetare nu s-au oprit să apară. Exemple am numai două, care pe mine m-au intriga foarte tare: mediatizarea cazului și folosirea lui ca pe un mod de manipulare și faptul că acel așa zis profet a devenit milionar ( potrivi unor surse). De ce mă supără așa de tare? Pai doar pentru că pe fiecare bloc au apărut mari cât o zi de post reclame la un radio creștin, care ne garantează faptul că ne va ajuta să ne mântuim. Acest lucru, nu poate fi altceva decât un mod de a manipula oamenii naivi, cei ce cred în Dumnezeu la superlaiv. Acesti oameni, mai exact coana Florica si nenea Ion, ambii ajunși la vârsta onoabilă a bătrâneții, au fost manipulați de aceste minciuni. Această manipulare nu poate fi decât cu scop monetar, lucru pe care eu îl consider păcat, deoarece Biserica ne îndeamnă la smerenie.

   Rămânem tot în sectorul blasfemiilor și ne îndreptăm atenția spre acel om simplu care, într-un acces de lsenilătate se credea Nostradamus. Până și acest om a devenit milionar, prin simplul motiv că a maleat niște calcule pentru a fi în favoarea lui. Cât de corect poate fi acest om care a furat practic banii a milioane de oamnei care nu au încredere în Biblie ci în vorbele unui trădător.

  Nu știu unde vreau să ajung cu asta, vreau doar să îmi spun părerea.

  Apropo, voi cum v-ați petrecut sfârșitul lumii?

 Atept cu nerăbdare și 2012!

Ce noroc cã suntem lângã 'budã'

   Uneori viaţa este o femeie de moravuri uşoare crudã, care nu îţi dã prea multe opţiuni. Acest lucru se întâmplã de multe ori şi ca sã ieşi cu bine din asta îţi trebuie ori noroc, ori prostie.
   Pentru a exemplifica cele mai sus înşirate, vã voi da câteva exemple, majoritatea foarte des întâlnite.
   Viaţa devine o femeie de moravuri uşoare de mai multe ori în viaţã, ca de exemplu atunci când ajungi într-un oraş nou, te duci şi îţi bei toţi banii în cea mai ieftinã bodegã şi de-odatã realizezi cã tu nu mai ai bani nici sã te duci la o budã publicã!
  O altã situaţie de genul este atunci când, în toiul verii eşti la plimbare în parc cu fetele şi din prostie bei un milkshake, o sticla la jumate de Cola şi o bere, şi realizezi cã nu ai unde sã te duci sã te uşurezi. Atunci viata e o femeie de moravuri uşoare.
  Ar mai fi si o a treia situaţie. Esti la ziua unei prietene si mãnânci ceva ce nu ţi-a priit. Îti vine sã dai la raţe, te duci la W. C. si realizezi ca este ocupat de cineva cu constipaţie. Din nou viata e o femeie de moravuri uşoare.
  Concluzia ar fi urmãtoarea: CE NOROC CÃ AVEM CLASA LÂNGÃ BUDÃ

Un corp

   Uneori, sau şi mã fac cã sunt atentã la ore. Uneori chiar sunt, dar alteori plictiseala învinge, şi mintea începe sã îmi zboare aiurea, atentã la fiecare detaliu inutil.
   Un caz sã spunem special, care mã roade pe mine de ceva vreme ar fi ora de fizicã: am terminat de scris în caiet (sau pe foaie)  lecţia nouã, am memoratt formulele, am rezolvat (sau profa a rezolvat ?) 2 probleme şi mi-am pierdut încet încet interesul. Stau şi mã uit ţintã vreo 5 minute cât e vre un neştiutor la tablã, iar la a treia broblemã... buuufff (!) Ceva mã trãzneste: şi problema asta începe tot cu cele douã cuvinte, intens repetate în ultimele 3 luni, de când am trecut la Mecanicã "UN CORP".
   Poate cã nu vi se pare nimic ciudat, dar asta doar la prima vedere! Aceste douã cuvinte, au devenit la fizicã un fel de tipar, dupã care incepte fiecare problemã.  Iar dacã ne uitãm atent, putem vedea cum lumea de afarã e plinã de tipare: blondele sunt proaste, cainii vagabonzi sunt rãi, oamenii strãzii sunt murdari, infecţi şi hoţi, dacã bei eşti tare, si multe altele.
  Stiu cã poate ce spun e un nonsens, dar gandiţi-vã la ideea mea, şi veţi vedea cã se leagã.

Dar asta-i doar pãrerea mea!

Scrisoarea de adio a lui Gabriel Garcia Marquez

Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da  valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza,ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin,dar as visa mai mult,intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina.
As merge cand ceilati se opresc,m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata,m-as imbraca foarte modest,m-as intinde la soare,lasand la vederea tuturor nu numai corpul,ci si sufletul meu.
Dumnezeul meu,daca as avea o bucatica de viata…
N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.
As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc!
Unui copil i-as da aripi,dar l-as lasa sa invete sa zboare singur.
Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea.
Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui,insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada.
Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut,pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul,doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti.
Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau.
Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe.
Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit.
Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea,as spune te iubesc.
Nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita!
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui,tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi
cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti.
De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata,in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta.
Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui imi pare rau, iarta-ma, te rog si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete.
Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima.
Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.

Între Hopa și Mitică

           Când stai într-un cartier-suburbie micuț ca mine, e greu să nu observi micile schimbări ce se petrec în jurul tău. De curând, spun de curând si mă refer la câteva ore-n urmă, am fost până la magazin, cel mai fain magazin din suburbea Tohanu-Vechi. Până la magazin, n-am văzut mai nimic ieșit din tipare: aceleași gropi, aceeasi rromi înjurând de mama focului (va rog, cititorilor, dacă vă simțiți ofuscați să-mi scuzați tenta rasistă), același gunoi pe stradă, un șobolan mort pe trotuar... Deci, nimic ieșit din comun.

             Pentru a ajunge la acel magazin, trebuie să ieși în strada principală, si pentru asta există 2 căi: ori o iei pe strada principală, ieșind de pe strada mea pe o străduță lătularnică imediat apropiată, ori ții cursul caselor vecine până vezi următoarea străduță ( sau hudiță) care să te scoată direct in str. Mare (dn 73A, sau strada principală), la câțiva metri de magazin. ( Îmi cer scuze dacă ceea ce am spus nu are sens pentru unii dintre voi) Eu am ales a doua variantă, de altfel mai scurtă. Când să iies în str. Mare, văd în stația de autobuz un om tuciuriu la fata, îmbrăcat ca un muncitor de la drumuri si poduri, cu o vestă refectorizantă de un portocaliu intens.

              Primul meu gând a fost... de fapt n-a fost nici unul. Apoi, gândul mi-a zburat ușor către  ghereta cu bilete la Super-Bingo din gara pe care o vizitez eu atât de des. Apoi m-am gândit că este imposibil: „Cum adică, Super Bingo în TOHAN...”Apoi  mi-am dat seama că, acel om tare murdat, ce stătea lângă o umbrelă ce odată a fost portocalie, chiar era reprezentant pentru acel popular show T.V.
             „OK, este Super-Bingo la noi, dar cine Sfânta Buburuză sa ia lozuri?!?!”.. Dar chiar in acel moment, o mașină a oprit în fața „tejghelei” și a cumpărat un bilet spre așa zisa fericire! Doar atunci mi-am dat eu seama: toate doamnele în vârstă (babele cu pensie sub 1000 lei) și domnii respectabili trecuți de 60 și ceva de ani, toți țăranii creduli, toți oamenii naivi din acest orășel cumpară bilete la  SUPER BINGO METROPOLIS cu o speranță oarbă în îmbogațire.
           Când, într-un sfârșit am putut pleca, oripilată de acele revelații, am călcat într-o groapă cat toate zilele... Și, în drepul Bisericii, aruncându-mi ochii spre Iisus care stă răstignit pentru noi muritorii pe crucea de pe clopotniță, am observat că în jurul său avea luminile de Crăciun aprinse. Acum, chiar că nu mai înțeleg nimic.

Dar asta-i doar părerea mea!

Când mi se face greață...

           De când în lume este din ce în ce mai multă ură, oamenii au început să creadă că, dacă au bun simț sunt neapărat și mai buni. Acest fapt îi determină sa fie tot mai politicoși, uneori mult prea. Pentru a vă da seama despre ce vorbesc, vă voi da un indiciu: politețuri și insistențe exagerate!

           Pentru a nu încurca pe nimeni, am să iau fiecare lucru pus în discuție pe rând: politețea și insistența. Ele, deşi nu par, sunt strâns legate între ele...

          1. POLITEȚEA (POLITÉȚE ~i f. 1) Comportament politicos; atitudine amabilă; amabilitate. 2) Vorbă sau gest care exprimă un astfel de comportament (de obicei exagerat). [G.-D. politeții; Pl. și politețuri] /<fr. politesse ) Să începem așa: discuție ca-ntre fete, pe care mulți băieți poate nu o-nțeleg:

-Alice...
-Spune Lily.
- Pot să te rog ceva?
-Depinde ce..
- Poți să-mi împrumuţi și mie ondulatorul?
- Păi... Știi îi trebuie soră-mii...
-Ah.. merci..
-Pentru ce?
-Merci oricum.

Deci... pentru ce mulțumești? Pentru că te-am ajutat cu nimic? Sau pentru ce? Sau mai e o fază cînd politețea depăşeşte limitele: cineva trece pe lângă tine și i se par că te-a atins și începe: „ Te rog frumos să mă ierți, te-am lovit?” Tu te uiți derutat la cel ce îti cere scuze inutile, si îi spui că nu ți-a făcut nimic, el te ia drept nebun și incepe iar: „Te rog eu să mă scuzi” Frate... nu m-ai atins mai deloc, doar ai trecut puțin prea aproape de mine, sau m-ai atins o miime de secundă. Mai nou, dacă nu spui iartă-mă de 10 ori nu ești politicos.

           2. INSISTENȚA (INSISTÉNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care insistă; neclintit în hotărâri, atitudini, acțiuni; stăruitor; perseverent; tenace. 2) (despre manifestările oamenilor) Care vădește statornicie și fermitate; stăruitor; perseverent; tenace. /<fr. insistant, lat. insistente ) asta derivă din politețe. Atunci când cineva îți oferă ceva, tu refuzi, iar apoi cel ce oferă începe: „ Dar te rog, insist, e plăcerea mea... bla bla bla...” Oare nu-și da nimeni seama că acest lucru enervează la culme? De unde atâta insistență? Pot să bag mâna-n foc că jumătate din cei ce insistă de roagă sa nu accepți. Si nici lor nu le place când cineva face așa. Concluzia: cu cât cineva insistă mai mult, cu atât mai mult ei nu vor vrea să-ți dea.

          De unde atâta politețe? Păi eu cred așa: oamenii, ca să-și ascundă adevărata natură, adoptă diferite comportamente, pe care cred că dacă le hiperbolizează sunt mai tari. Dar, totuși ce se întâmplă cu cei ce sunt doar politicoși?

  

          Dar asta e din nou doar părerea mea...

Eugenia...

           Astăzi mi-am cumpărat, cu ultimii 30 de bani pe care i-am avut în buzunar o eugenia. Când spun o ”eugenie„ mă refer la dulciurile alea comuniste, ce sunt formate din doi biscuiți lunguieți tari ca piatra și o crema grețoasă, infimă cantitativ.

          Mă opresc puţin pentru a menţiona cele ce urmează. Acum, că spun ”comunistă„ nu mă refer la faptul că datează de atunci, căci ochii mei n-au văzut regimul ceaușist, ci mă refer la calitatea produsului, pe care am auzit, din povesti și legende că o aveau și alimentele atunci.

          Să revenim la oile noastre. Există în ultimul timp o sumedenie de dulciuri de diferite fome, firme, calități și gusturi. Eugenii sunt acum de diferite densități, ce ți se topesc în gură, mână, peste tot pe unde vrei. Toate-ți dau o senzație minunată, până la feerică, atunci când le mănânci. Și, cu cât iei mai mult din ele, cu atât mai mult vrei.

           Dar, cu această eugenie a fost altfel. Mi-am luat-o de la chioșcul din gară. Printre toate dulciurile „moderne” de acolo doar eugenia ARO mi-a făcut cu ochiul: în acelaș ambalaj, la acelaș pteț ca acum 10 ani. Cum cei 30 de bani din buzunar trăgeau greu spre pământ, și cum acea bunătate ma atragea, m-am hotărât sa mi-o cumpăr. A FOST UN DELICIU!

           Am desfăcut-o ”tradițional„, rasucind cele două bucățele de Rai. Apoi, am scos prima bucată și, încercând sa mușc din ea mi-am rupt cam trei dinți și mi-am accidentat mortal gingiile.. Dupa aceea, am „ dezbrăcat” și a doua eugenie. Am încercat să ling creme, dar până la urmă a trebuit să o rad cu cioturile de dinți ce-mi mai rămăseseră. Apoi, cu satisfacția copilăriei am mâncat si biscuitele, sau ceea ce se vroia a fi biscuit!

           Deși va trebui să fac o vizită la medicul stomatolog cât mai urgent, mi-am satisfăcut placerea copilăriei. Printre lacrimi (de durere) mi-am amintit pe urmă de  satisfacțiile pe care mi le dădeau gumele Stress, sucurile Trompi, caramelele Cipi și înghețata de la ProdLacta ( a se menționa că ele aveau prețutile, în ordine: 1000 lei guma, 10000 lei sucul, 500 lei caramelele si 5000 lei înghețata). Acum, copii nu se mai bucură de o eugenie și nici de excursia anuală la Grădina Zoologică Brașov și McDonald`s. Ei vor doar Cola, Lay`s și excursii în Grecia sau Spania.

       

          Acum, cititorule, te vei întreba: De ce mi-am luat un asemenea jeg de eugenie... Răspunsul îl poți găsi și singur!

Inimi cicatrizate

      Stii ce se numeste in medicina tesut cicatrizat? Este pielea aceea vanata si zbarcita, care se formeaza pe o rana vindecata.  E o piele aproape normala, atat doar ca e insensibila la frig, la cald ori la atingeri...


      Tacu cateva secunde si nu se auzi decat tiuitul ceainicului prin usa deschisa, alaturi in odaia guvernantei. Apoi, relua in soapta:


      - Vezi, inimile bolnavilor au primit in viata atatea lovituri de cutit , incat s-au transformat in tesut cicatrizat... Insensibile la frig... la cald... si la durere... Insensibile si invinetite de duritate...

Defect?

      Uneori am impresia că toată lumea din jurul meu e defectă, că tuturor  li s-a defectat câte o rotiţă, s-a ruginit câte un șurub sau alte chestii care s-ar întâmpla dacă oamenii ar fi roboţi.

      Nu ştiu de ce se întamplă asta. Poate că ceea ce văd în jurul meu este normalitate, iar eu am intrat în anormalitate. Poate că o dată cu secundele ce picură in pocalul infinit al timpului, eu stagnez în trecutul devenit pentru mine prezent, refuzând să fac un pas spre nesfârșitul viitor.

      De ce mie mi se pare NORMAL să citeşti o carte doar de dragul de a citi? De ce mie mi se pare normal ca, din când in când sa mai mergi la un teatru sau cinema ci nu să dai jos sute de filme de proastă calitate? Poate că mie nu mi se pare anormal ca, in timpl liber, să ies la o drumeție în padure sau pe munte?

     Uneori cred că eu caut anormalul în viața de zi cu zi, poate dinr-o dorință sadică de a-mi crea o imagine crud de reală despre lumea putredă în care trăiesc.

     Nu pot sta în troleu fară să mă uit în jur și  să-mi spun: Dumnezeule,câtă prostie! Cum poate să impună respect un controlor care vorbește in dezacorduri? Sau cum poate un om, care scrie ca-n clasa întîi să lucreze într-o instituție culturală? Sunt sute de lucruri care mă amuză pe oră. Sunt tone de prostie pe metru pătrat. Mă amuză atunci când aud un om urlând de-a dreptul în telefon pe stradă, sau o familie de țărani care vin pentru prima oară in oraş și se minunează de shaormeria de pe stradă.

       După ce mă amuz copios, rămân cu un gust amar oare sunt eu înapoiată, sau e lumea defectă?

Camera din față

            Snobizmul este uneori mult prea greu de ocolit. Uneori, deși nu-ți dai seama, snobii sunt peste tot. De pildă, într-o familie ce pare normală.

Luând exemplul de mai sus, să ne imaginăm cum arată casele în care cei mai mulți locuiesc: o baie, o bucătărie, o cameră de zi, două dormitoare și o cameră din față(!). Atunci când intri într-o asemenea casă, totul poate că ți se pare normal, dar, doar pentru că nu vezi faimoasa cameră ce dă în stradă, care are meru obloanele trase.

 Dacă, din greşeală, în căutarea băii dai de „ camera din față” , vei simți că ai trecut într-o lume ce a fost în vogă acum 30 sau mai bine de ani. O să te găsești într-o încăpere la fel de rece ca o morgă, unde temperatura scade frecvent sub 0 grade Celsius. Mirosul dominant este de închis, combinat letal cu naftalină.

Acei patru pereți sunt de obicei ascunși în spatele unui dulap, a unei biblioteci si a unui recamier așezat față-n față cu o comodă pe care nu se află niciun televizor, sau, în cazuri extreme, unul de pe vremea lui Stan Pățitul.

Deși cu lustră și calorifer, camera este neîncălzită si neiluminată electric. În dulap, de obicei se află haina de blană de nurcă cu care se lăuda străbunica la 29 de ani, zestrea bunicii de când s-a măritat și tot ceea ce mama primește de ziua ei și îi e milă să arunce, că vorba aceea, le are de la cea mai bună prietenă. Lângă, se află o bibliotecă de-o șchioapă, cu cărți pe care le-a citit toată familia, încă din 1800.

      Patul pare extrem de neprimitor, făcut parcă mereu la milimetru. Pe el se odihnesc vechile animale de pluș scârboase de când era mama mică. În fața patului se află o comodă, și lângă o  mică (daca ai noroc) vitrină, plină de bibelouri din porțelan chinezesc de nu știu ce soi.

 Pereții sunt și ei acoperiți de portrete de familie în alb-negru. Peste pardoseală se află un covor turcesc din lână naturală de oaie, pe care șade o masă din lemn masiv, pe care zace aruncat un mileu, la fel ca pe fiecare colț de lemn din acea cameră a timpului pierdut.

Apoi, te întorci pe călcâie dându-ți seama că tocmai ai intrat într-un muzeu-personal, în care îți e frică să înaintezi. Când te îndepărtezi ușor de acea ușă, îți dai seama că ai mai fost acolo cu altă ocazie... un mort, o nuntă, un botez sau o petrecere de pensionare.

In memoriam

Ce poti sa faci cand inima te doare? Sa urli? Sa fugi?.. Dar daca nu poti, daca stii ca asta iti va rani cele mai daragi persoane?

Imi e dor de voi, de clipele pe czare le-am petrecut impreuna! Mi se rupe sufletul caci nu o sa va mai vad niciodata lumina din ochi, ca nu o sa mai aiba cine sa-mi dea sfaturi! Nu plang, sper ca nu voi mai plange, caci voi sunteti intr-un loc mai bun! Sa nu uitati niciodata de raul pe care l-ati lasat in urma, caci amintirea mortii  voastre ne va bantui pana ne vom revedea.
Am sa am mereu nevoie de mana ta calda, bunico. Am sa iti cer mereu sfaturi, caci nici mama nu mi le poate da mai bune. Nu o sa mai pot spune niciodata "Ah, ce mancare buna ai facut", caci buzele mele nu ii vor mai simti niciodata gustul. Ai fost cea mai buna bunica din lume. Iti multumesc pentru fiecare lucru pe care m-ai invatat, si spre ca niciodata amintirea ta sa nu fie mai vie decat in ziua de 28. 01. 2011, cand am trait pentru ultima oara cele mai linistite clipe impreuna. Nu o sa-ti uit niciodata parfumul.
Ruxi, voi citi pana imi voi da seama ce insemnau cuvintele tale. Imi pare rau ca m-ai lasat singura, cu toata grija lumii pe umerii mei. Puteam sa trecei impreuna peste toate. Asa cum tu imi dadeai  mereu safaturi, si eu puteam sa-ti dau tie, si poate nu mai eram azi in situatia de a plange dupa tine. Sper ca esti bine, acolo printre ingeri, si nu voi uita niciodata ceea ce am invatat de la tine, insa eu imi voi trai viata din plin, asa cum faceai tu in clipele de fericire. Moartea ta a adus o  mare pierdere, caci tu erai mai mult decat sora mea, erai modelul meu in viata

Va rog sa nu uitati niciodata ca eu va iubesc, mai mult decat v-ati putut voi inchipui vreodata, si ca in uma voastra ati lasat un gol ce nu va mai putea fi niciodata umplut.

Panica!

            Nimic nu e mai groaznic decît sentimentul de panica. Atunci simţi totul, ca vei cădea, ca vei muri, ca eşti singur pe lume.
            Acest sentiment este mai puternic decît însăşi dragostea, tocmai pentru ca te poate face sa treci de la normalitate la para normalitate intr-o secundă. Panica îţi da halucinaţii si himere mai presus decat orice coşmar poate da, doar pentru ca este un cocktail de emoţii ce întrec limita. Atunci cînd eşti panicată îţi pierzi firul logicii, al raţiunii.
          Poate de aceea cînd panica pune stapanire pe noi ne transformăm intr-o persoana atotputernică. Persoanele ce sunt intr-o situaţie critică, pot scapa doar datorită faptului ca panica le da o gîndite mult mai impulsiva.
        Furia. Frustrarea. Neincrederea. Disperare. Nebunie. PANICA!
        Deşi acest sentiment picura în tine un dram de nebunie, îl încerci în fiecare zi, dar sper ca paharul nu se va umple niciodată!

NO INSPIRATION -_-

Oameni

            Mă întreb câteodată ce este omul. Omul sete ce? Geneticienii ar spune că este o fiinţă ce depinde de gene. Chimiștii ar spune că este o aglomerare de substanţe chimice. Filozofii ar spune că este singura ființă înzestrată cu raţiune. Preoţii ar spune că este lucrarea lui Dumnezeu. Dra tu, eu? Noi ce spunem?

            Nu-ți pot ştii opinia. Tocmai asta este omul: mister.

            Omul este ca un iaz. Înfățișarea, omul de zi cu zi este suprafașa apei. Pe vreme bună pare o oglindă nemărginită, perfectă, infinită. Dar pe vreme rea, apa devine tulbure. Acest lucru se întâmplă și cu oamenii atunci când sunt calmi, nu vezi decât o ființă aproape perfectă , pe când la mânie, omul își scoate la iveală adevărata natură. Tot răul, sau molozul de pe fundul lacului iese la iveală, amestecându-se cu limpezimea apei, dar niciodată nu putem ști ce ascunde oglinda apei.

            Ca să concluzez, oamenii se schimbă o data cu vântul, sau o dată cu alți oameni, căci vântul poate fi considerat orice influență exterioară.

În fața unui perete alb....

          Stau și privesc în urmă la copilăria mea....copilărie ce a trecut, dar nu în totalitate. În sufletul meu voi rămîne mereu inocenă și naivă... naivă în negura sufletului.

           Viața este ca o încăpere... zidurile acesteia constituie educația... fiecare dintre cei patru pereți sunt o etapă a vieții: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea.

            Uitându-mă la copilărie văd un perete alb. Peretele pe care stau scrise primele fraze ale copilăriei. Peretele ce a fost alb la  început , dar care pe parcursul a 14-15 ani a fost umplut cu amintiri.

           Primele lucruri, primele amintiri sunt ilustrate sub forma unor tablouri   fanteziste , tablouri  ce par a ilustra primele imagini pe care le-am văzut, dar într-o ceață artistică. Printre tablouri scrie cu litere inegale și viu colorate Mama , tata, Ruxi...Apoi se observă in peretele de un alb imaculat jucăriile copilăriei mele...Așa s-a umplut spațiul infantilității mele primordiale. Apoi, următorii  cinci ani ai vieții mele sunt ilustrați ca niște fotografii din care zâmbesc două fete fără griji, alături de văsuțele cu care se jucau în nisip, Ioana și Sabina la vârsta de cinci ani..De aici în colo viețile noastre se vor împleti strâns, precum firele unei frânghii, colorându-mi peretele cu un colaj de râsete, desene, jocuri jocuri de-a doctotul sau bucătarul.

             Apoi,a venit perioada în care zidul alb nu se mai vede din spatele desenelor, versurilor și serilor nedormite în care mă uitam la filme și documentare.

             După aceea,când să ajungă peretele să se intersecteze cu cel al adolescenţei, încep amintirile cele mai încăpătoare... Amintirile cu primul băiat iubit în secret atunci când nu știam ce e iubirea. Rădăcinile celei mai frumoase prietenii...Primele ieșiri cu prietenii și primele schimbări majore.

             Și,uite așa, sând în fața unui perete alb am ajuns să-l colorez cu amintiri, versuri și dorinţe. Așa, copilăria ,mea a fost plină de lucruri de neuitat, de tablouri clasice pentru sufletul meu.

De ce?!

           uneori stau și îmi pun singură întrebări idioate.Cea mai frecventă este DE CE?”De ce„ ce? păi de ce multe lucruri.Dar oare poate cineva să-mi răspundă la următoarele întrebări?De ce noi ,românii,ne criticăm singuri țara și populaţia dar totuşi vrem să ne creadă străinii cu moț în frunte?De ce oare de câte ori mergi în străinătate și-ți dai naționalitatea,cineva se uită la tine ca la felul paișpe?De ce suntem consideraţi o naţiune de hoţi și escroci?De ce nu se poate schimba asta?De ce ne-a fost dat să trăim într-o Românie  peticită de jeguri de politicieni și îngrijită de pensionari si bugetari?Și,de ce televizorul în loc să ne cultive cultura ne face să ne punem aceste întrebări.Deci,întrebarea rămâne:DE CE?