Viața este ca o încăpere... zidurile acesteia constituie educația... fiecare dintre cei patru pereți sunt o etapă a vieții: copilăria, adolescența, maturitatea și bătrânețea. Uitându-mă la copilărie văd un perete alb. Peretele pe care stau scrise primele fraze ale copilăriei. Peretele ce a fost alb la început , dar care pe parcursul a 14-15 ani a fost umplut cu amintiri.
Primele lucruri, primele amintiri sunt ilustrate sub forma unor tablouri fanteziste , tablouri ce par a ilustra primele imagini pe care le-am văzut, dar într-o ceață artistică. Printre tablouri scrie cu litere inegale și viu colorate Mama , tata, Ruxi...Apoi se observă in peretele de un alb imaculat jucăriile copilăriei mele...Așa s-a umplut spațiul infantilității mele primordiale. Apoi, următorii cinci ani ai vieții mele sunt ilustrați ca niște fotografii din care zâmbesc două fete fără griji, alături de văsuțele cu care se jucau în nisip, Ioana și Sabina la vârsta de cinci ani..De aici în colo viețile noastre se vor împleti strâns, precum firele unei frânghii, colorându-mi peretele cu un colaj de râsete, desene, jocuri jocuri de-a doctotul sau bucătarul.
Apoi,a venit perioada în care zidul alb nu se mai vede din spatele desenelor, versurilor și serilor nedormite în care mă uitam la filme și documentare.
După aceea,când să ajungă peretele să se intersecteze cu cel al adolescenţei, încep amintirile cele mai încăpătoare... Amintirile cu primul băiat iubit în secret atunci când nu știam ce e iubirea. Rădăcinile celei mai frumoase prietenii...Primele ieșiri cu prietenii și primele schimbări majore.
Și,uite așa, sând în fața unui perete alb am ajuns să-l colorez cu amintiri, versuri și dorinţe. Așa, copilăria ,mea a fost plină de lucruri de neuitat, de tablouri clasice pentru sufletul meu.
:x e super postarea asta..
RăspundețiȘtergere>:D<